Incendiu de Vegetatie

Azi 24 aprilie 2009 iesit la o plimbare cu bicicleta ce se dorea placuta alaturi de prietenul Cristi, am avut ocazia sa traiesc o experienta deloc placuta ce imi confirma inca o data ca societatea in care traim este nepasatoare, chiar indiferenta fata de natura.

Astfel ma intalnesc cu Cristi si ne fixam drept traseu pentru ziua de azi, dealurile de la Stefanesti. O ruta devenita clasica pentru noi atunci cand alegem sa ne plimbam cu bicicleta in afara orasului, privelistea e chiar frumoasa din varf, e liniste si pace, multa verdetea, uneori se-ntampla chiar sa zarim caprioare, intr-un cuvant, e un loc numai bun pentru o scurta escapada.

Totul decurge normal, iesim din oras fara probleme de trafic, ajungem in Stefanesti, iar la un moment dat parasim definitiv asfaltul si incepem urcusul spre coama dealurilor. Fiind o zi insorita si chiar calduroasa ne refugiem la umbra codrului des si pedalam fara nici o graba incercand sa ascultam ce vietati sunt prin preajma. Apropiindu-ne de iesirea din padure cautam un drum neumblat de noi pana acum pe care sa il exploram. Dar stupoare, planurile ne sunt date peste cap, caci abia iesim din padure si ne izbeste un val dens de fum. Libera si nestingherita ardea o fosta plantatie de vita de vie plina de iarba uscata. Incendiul era strajuit din ambele parti de padure, iar focul nesupravegheat era intretinut de vantul ce batea fara mila raspandind flacarile, amenintand cu parjolul copacii din imediata vecinatate.

Ce e de facut, ce e de facut? Eu cu Cristi nu ne puteam bate cu flacarile de unii singuri cu mainile goale, dar cum mainile nu ne erau legate am sunat la 112 sa raportam organelor abilitate sa ia masuri privind acest incendiu de vegetatie. Cat se poate de civilizat am explicat unde arde, pe ce suprafata arde, cat a ars si cat de mult ar putea arde in continure daca nu se intervine rapid.

Cu toata increderea am asteptat salvatorii la fata locului, dupa cum primisem indicatii, dar dupa o ora nimeni nu se arata venind. Atunci am pus mana pe telefon si am sunat iar sa aflam daca pompierii sunt in drum spre noi si poate sa le mai oferim detalii in caz ca s-au impotmolit. Am fost asigurati ca au vazut fumul, ca sunt in drum spre noi, dar ca drumul prost le ingreuneaza deplasarea, asa ca sa stam linistiti ca vor ajunge in cel mai scurt timp. Cristi si cu mine chiar ne-am bucurat ca apelul nostru n-a fost considerat vreo farsa am asteptat langa incediu pentru inca 2 ore, vazand cum focul se extinde si cum din pacate a inceput sa arda si vegetatia din padure.

Pentru a treia oara sunam la 112, sa ne lamureasca si pe noi cineva daca chiar vin pompierii sau daca e cazul sa incepem sa ne rugam sa ploua, pentru ca alta speranta nu vedeam. O voce ce isi pastra calmul ne spune ca vom fi sunati de catre pompieri si ne inchide telefonul. Asadar uitati cum la ora 8 seara inca mai asptept sa fiu sunat de "salvatori" sa le pot fi de folos in lupta cu focul. Va las pe voi sa trageti concluziile!

Curatenia de Paste - Insula Bascov

In perioada premergatoare sarbatorii Invierii Domnului in fiecare casa se munceste cu spor la curatenia de Paste, pentru a intampina cum se cuvine aceasta sarbatoare. Dar cum casa noastra, a celor despre care veti citi in cele ce urmeaza nu inseamna patru pereti, ci ea este pretutindeni unde gasesti aer curat, apa si verdeata, ne-am mobilizat pentru a curata un mic colt din ceea ce numim noi acasa.

Stransi la un loc de Clubul de drumetie montana "Romania Pitoresca" ne-am intalnit joi 16 aprilie la malul barajului Bascov pentru a curata insula ce se afla in centrul acestui lac de acumulare.
Inca adormiti si zgribuliti de racoarea diminetii umplem trei barci cu toate cele trebuincioase unei escapade in natura ce se va intinde pe durata a 3 zile. Ne-am inarmat cu provizii serioase de mancare, pentru a ne asigura necesarul de energie sa putem vasli cu spor si sa eliberam insula de PET-urile ce o sufocau. Usor ne desprindem de ponton, pornim motorul barcii "locomotiva" si trenuletul format din barcile inlantuite lasa in urma malul si isi urmeaza tinta precisa: insula!
Insula incarcata de copaci desi, de care se agata liane, si aparent innacesibila, ne face cu ochiul oferind o poenita drept loc de campare ecologistilor veniti in ajutorul ei.

Tragem la mal, legam barcile apoi le descarcam si tabara noastra prinde cat de cat forma, ridicam in vant steagul, ne echipam cu saci menajeri, manusi si cange, formam echipe de cate doi omuleti verzi, ne imapatim in barci si incepem eliberarea insulei de sub robia PET-urilor. Berta ramane consemnata la tabara si insarcinata cu preparea mesei de pranz.
Eforturilor noastre se alatura si angajati ai "Apelor Romane" si vaslind contra curentului acostam din loc in loc la mal si umplem barcile de inesteticele bidoane de plastic de plutesc de jur imprejurul insulei. Astfel eu raman in barca cu Adriana , Elena cu Catalin, plus alte doua barci aparinand angajatilor Apelor Romane, iar Horia beneficiind de mobilitatea oferita de barca cu motor face un du-te vino si ne goleste din cand in cand barcile, ducand sacii plini la mal. Orele trec, noi progresam vizibil, lasand in urma noastra malurile curate, exact asa cum ar trebui ele sa fie de fapt. Cand soarele ardea pe cea mai inalta pozitie a boltei ceresti ne retragem cu totii la tabara de baza sa gustam din mancarea facuta de Berta. Nici nu apucam sa tragem la mal si ne intampina mirosul de varza la ceaun cu costita, care nicicand nu a fost mai buna ca atunci, asta si din cauza oboselii si a poftei de mancare ce ti-o da balacitul.

Abia terminam de mancat si tocmai cand ma pregateam sa ma bag putin la umbra in cort, sa-mi fac putin siesta, o alta barca trage la mal, in ea se aflau un reporter si un cameraman de la televiziunea locala Arges TV, dornici sa ne filmeze la lucru. Asadar spun adio cortului si ne risipim pe lac reluandu-ne munca iar pana la lasarea serii lucram fara intrerupere, dar timpul trece repede si placut pe lac.
La lasarea intunericului o parte din noi au ramas pe insula, iar o parte s-au dus la casele lor.
Desi aveam cortul ridicat si eram pregatit sa-mi petrec noaptea in mijlocul lacului, am preferat sa merg acasa in Pitesti in incercarea de a mai coopta si alti voluntari pentru a doua zi, dar cautarile mele n-au dat rezultat.

Astfel ma intorc vineri dimineata pe bicicleta, iar la ponton sunt asteptat de Horia cu barca, mai luam cu noi pe Alina, pe Nutza, pe Mircea si pe Cristi si plecam iar pe insula noastra. Luam micul-dejun acompaniati sonor de antrenorii de caiac canoe ce isi aclamau sportivii: "Haide haide haideee!!". Era tare amuzant sa ii auzim repetand mereu cuvintele astea pe acelasi ton.
Terminam de mancat, reorganizam echipele, lasam barcile la apa si incepe o noua zi de ecologizare. Lucrurile decurg lafel pana la lasarea intunericului: noi umplem barcile cu saci de gunoi, Horia ii cara la mal si tot asa. Oarecum munca noastra se complica deoarece trebuie sa ne strecuram prin stuf sa putem strange pet-urile ce incercau sa-si piarda urma in desis.
O data cu lasarea intunericului punem capat actiunii noastre si ne retragem la corturi, strangem lemne si punem ceaunul la foc sa ne putem gati cina bine-meritata.

Dupa ceva vreme mai primim printre noi doua barci pline de oameni ce aduc cu ei o chitara, bere si buna dispozitie. Stransi in jurul focului cantam si ne veselim pana la 4 dimineata, cand o mica ploaie ne sperie oaspetii. Asadar ei pleaca, noi ramanem si linistea se asterne. Ne bagam rapid in sacii de dormit si ne inchidem rand pe rand in corturile noastre. Imi era tare dor de cortul meu, i-am dus lipsa toata iarna.

Sambata dimineata ne trezim tarziu dupa rasarit si chiar daca deschidem corturile sa intre soarele si vantul nu ne grabim sa iesim din saci, ( "mai lasa-ma nitelus ca e bine in culcus" ). Pana la urma scoatem nasul la lumina, mai apridem un mic foc sa pregatim micul dejun, apoi ne mobilizam cu toii sa spalam barcile.

Timpul se scurge, am mai fi zabovit mult si bine, dar unii dintre noi mai au si treaba pe acasa, asa ca strangem corturile, impachetam sacii, stingem focul si imbarcam totul si lasam in urma insula ce ne-a gazduit aceste 3 zile, doar ca acum si-a recapatat stralucirea de odinioara, cand pe aceasta lume nu existau pet-uri si oamenii erau mai apropiati de Natura Mama. La revedere tabara draga!


Pentru mai multe poze:
www.galerie.romaniapitoreasca.ro/album11

Buila la mare inaltime - Creasta Stogsoare

Duminica in zori trezit de soarele diminetii imi arunc in rucscac coltarii, hamul, casca si ceva merinde imi trag rapid bocancii in picioare si ies in strada sa fiu racolat de Catalin cu masina, mai adunam de pe la cuiburile lor pe rand pe Costin si pe Cornel si plecam sa ne bucuram de un cer senin pe crestele inzapezite din Buila.

Iesim rapid din Pitesti si ne indreptam vertiginos spre Ramnicu Valcea unde facem ultimele provizii iar de aici nimic nu ne mai sta in cale pana in Buila. Ajunsi intr-un tunel unde turturii impaienjenisera trecerea, ne razboim cu ei si ii luam la tinta, iar ei cad unul cate unul sub asaltul pietrelor zvarlite cu tinta precisa. Asadar ne facem cale si urmam lumina de la capatul tunelului.


Pe o asemenea vreme tot ce doream cu totii era sa admiram privelistea din creasta, asa ca fara sa zabovim prea mult strangeam hamul pe noi, ne potcovim cu coltarii, fixam casca pe cap si urcarea incepe domol pe deasupra tunelului. Spun domol pentru ca ceea ce din vale nu parea sa opuna prea mare rezistanta, ne-a cerut o prima asigurare in coarda. Pasez pioletul meu lui Cornel, iar acesta parcurge incet si sigur distanta pana la primul copac de unde ne trimite o coarda de ajutor. Gratie sprijinului primit de sus il ajungem din urma si ne putem continua periplul.


O taiem rapid in dreapta printr-un jgheab cu zapada intarita ce permite o urcare foarte placuta printre copaci. In doar cateva minute ne bucuram din plin de lumina din creasta Stogsoare si ne este dezvaluit ochilor peisajul alpin imposibil de descris in cuvinte. Ne oprim pentru ceva poze, mai lepadam ceva haine, iar apoi cu mare atentie pasim pe creasta ingusta si inzapezita, pe urmele lasate de copita unei capre negre. Inaintam cand cu ochii pe unde pasim, cand la peisajul dezvaluit noua, reperand in dreapta in vale Cabana Cheia, iar in stanga Masivul Fagaras.

Cabana Cheia Masivul Fagaras

Mergem ce mergem pana ce ne vedem nevoiti sa facem un prim rapel pentru a ne putea urma traseul. Rand pe rand ne lasam in coarda coborand intr-o sa de unde ne recuperam coarda si tot inainte pana ce ne vedem nevoiti sa ne asiguram iar in coarda pentru a ne catara si descatara pe niste portiuni ce imbinau stanca cu zapada ingheatata. Cata pleaca primul si fixeaza asigurari pentru toti, Cornel il urmeaza, iar eu raman pe urma sa adun asigurarile de pe traseu. Procedeul se repeta, iar apoi ajunsi la jumatatea traseului luam o mica gustare pastrand in drepta imaginea cabanei Cheia, iar Fagarasul dispare din peisaj, dar in schimb rasare in fata noastra Claia Stramba.

Claia Stramba

In ceea ce urmeaza de parcurs ramanem neasigurati, dar foarte prudenti la fiecare pas si usor usor ne apropiem de o alta parte spectaculoasa a traseului. Ajunsi la marginea unor pereti verticali imposibil de coborat la liber, scotem iar din rucsaci artileria grea si ne pregatim sa ne bucuram de senzatia coborarii in rapeluri succesive, patru la numar, de cate aproximativ 30 m fiecare. Nici unul n-a semanat cu altul, cu exceptia procedeului folosit, am asigurat coarda de cate un copac, ne-am legat in coarda, si unul cate unul am am lunecat pe coarda. Abia cand ajungeam cu totii jos la capatuil coardei incepeau emotiile si frica, cand incepeam recuperarea corzii, temandu-ne ca nu cumva sa ramana agatata printre crengile copacilor, dar aceasta s-a dovedit parte din echipa si s-a intors la noi de fiecare data, gata pentru inca si inca un rapel.


Pe parcusul coborariilor am intalnit si ceva grote din care speram sa nu scoata nasul la lumina Mos Martin, trezit de noi din hibernare, dar in schimb am gasit un mic liliac ce n-a parut deloc deranjat de prezenta noastra.


Am ramas si suspendati deasupra stancilor taioase dar reveneam rapid cu picioarele pe pamant. Din rapel in rapel am ajuns la baza padurii, am strans tot si am pornit spre Cheia, unde nu am stat prea mult la taclale din pricina orei inainte, asa ca am dat bice si am revenit la masina, stiind ca acolo sunt ultimele noastre rezerve de mancare. Am mancat pe saturate, ne-am imbarcat si am luato binisor la vale, intorcandu-ne teferi si nevatamati la casele noastre.

Daca vrei sa fi fericit toata viata, invata sa zbori !

                                                

Zborul e-un pumn de vise, 

Te-avanti cu palmele deschise, 

Doar cerul afla taina lor ascunsa

Caci pe pamant revi palma stransa.

 

   

Printre nori prin Bucegi

Pentru a doua oara pot spune ca exista viata dupa sesiune :)) este deja o certitudine si in patru ani o sa devina un brand bine cunoscut. Si pentru prima oara pot spune ca am putut pleca d'acasa dupa ce planuisem iesirea asta cu o luna inainte , de fiecare data planurile bine gandite imi erau date peste cap, acum ceva s-a intamplat totusi, desi era sa fiu intors din drum inainte de imbarcare, totul s-a rezolvat dupa cateva vorbe bine gandite si o privire duioasa.

Duminica la plecare eram un intrus printre stundetii de la Facultatea de ecologie ce plecau in practica mult asteptata, ma simteam ca un fel de ciudat printre ei, dar s-a dovedit sa nu ma priveasca chiar asa, pentru ca omuletii astia eco m-au primit printre ei ca unul de'al lor. De introducerea mea in lumea buna s-a ocupat Bebe, mica mea colega care uraste baietii :))).

Dupa un drum de vreo 4 ore plin de voie buna si de chiuieli, am ajuns la poalele cabanei Padina, din Parcul national Bucegi, unde m-am infiltrat in camera rezervata baietilor, desi eram nerabdator  sa dorm in minunatul meu cort, numai ca era umpic cam tarziu sa il instalez, nu ca ar fi mare scofala sa il 'nalt, dar trebuia sa vad care e atmosfera pe acolo, sa aflu cum sta treaba cu ursii in zona. Dar seara nu am stat cu mainile in san, ci m-am pus strajnic pe socializat, si am luat contact cu un om extraordinar, un domn profesor din Moreni,oras al aurului negru, ce avea sub tutela o gloata de copii de generala  ce se  campasera foarte aproape de cabana noastra. Pustanii de la cort m-au primit seara la focul lor de tabara si se bucurau sa ma amestec si eu  printre corturile lor, dar pana una alta m-am bucurat de  foc si de un somn nu prea odihnitor in cabana, deoarece colegii de camera, niste petrecareti inraiti  au tras la masea pana in zori:)) si nu s-au gandit la restul, noroc ca a doua zi am avut un traseu micut de la Padina pana la Saua Strunga, numai bun pentru inceput, a fost ca o aclimatizare presarata cu imagini minunate, cu o stana, un refugiu si la capat o vale adanca de toata frumusetea.

Seara la cabana parca petrecareala a luat amploare asa ca am stat pana tarziu la foc cand m-a trezesc langa mine cu un cetatean turmentat ce  purta un tricou de'al meu pentru ca de beat ce era a necajit o fata ce i-a turnat berea in cap si apoi si-a gasit schimburi pe patul meu. A trebuit sa am grija de el, pentru ca a avut cateva tentative de a cadea in foc si era cat pe ce sa imi arda tricoul :)). L-am mai tinut nitzel la aer pe iarba, apoi l-am ademenit in cabana promitandu-i ca am bere sub pat. L-am predat colegilor de camera si am dat fuga iar la foc cu Bebe si Emil si am desfacut o sampanie sa sarbatorim succesele nostre din sesiunea recent incheiata, sa preamarim vacanta ce ni se asterne si nu in ultimul rand sa udam cortul. Sampania a curs repede pe ale noastre gaturi insetate, focul nu voia sa mai renasca din cenusa'i proprie si din propriu'i jar, iar la auzul latraturilor ce anuntau prenzenta lui Mos Martin, am luat o patura si m-am bagat la cort si am tras un somn cum nici nu visam vreodata. Cand m-am trezit si am scos capul la lumina din culcus am fost tare uimit cand am vazut celofan pe restul corturilor pentru ca  pe timpul noptii nici n-am bagat de seama ca norii au aruncat ceva stropi pe casutele noatre. Ma simteam asa de mandru de cortul meu ca m-a protejat asa bine, incat nu numai ca n-a lasat apa inauntru, dar n-a facut galagie sa ma trezeasca :))...asta da treaba.

In doua zi de tabara n-am mai scos harta si m-am lasat dus de restul grupului la vale spre Lacul Bolboci si de acolo m-am tot tinut  dupa ei, neatent incotro merg dar fericit cu ceea ce vedeam in jurul meu si tot luam inaltime si ma asteptam sa vad care era destinatia, cand intr-un final ma trezesc intr-o fosta cariera de piatra ce nu prea m-a incantat asa mult, doar privelistea pe care o oferea in jurul ei mai stergea din amarul ce mi-l lasase muntele ranit.

Apoi am facut cale intoarsa pana la Padina pe drumul care am venit si cat fu drumul de lung m-am intrecut cu Emil in a spune bancuri, asa de incet ne-am intors incat am ajuns ultimii la cabana. P'acolo toti erau franti de oboseala, de parca ar fi fost storsi de toata energia ce o aveau in trup, stateau ca niste frunze, care pe unde picase din ram. Insa spre seara parca erau huhurezi, caci toti isi revenisera si erau pusi pe distractie si m-am lasaat si eu ademenit de umorul lor si faceam naveta de la foc la cabana sa nu ratez distractia prin nici un loc, asa ca 1 noaptea m-a prins in cabana, cand focul se stinsese si pustii intrasera la cort. La un moment dat in linistea noptii incepe sa zbiere o goarna ragusita si din padure se ivesc raze de lanterna, oops era o ursoaica ce dadea tarcoale unei remorci de gunoi lasata neatent peste noapte prin preajma si asa ca in noaptea aia m-am lasat pagubas sa mai bat drumul pana la cort desi ar fi trebuit sa fiu acolo langa el sa il protejez pt ca in zori  aveam sa aflu ca ursulica isi bagase gherutele intr-un cort pus cam anapoda langa rau, oricum departe de campingul nostru.

A treia zi dimineata urma sa urcam la Babe sa le vedem stand la sfat, dar trantorii mei  au ales sa urce comod  cu telecabina de la Pestera pana sus, asa ca am luat atitudine si dupa ce  mi-am impartit bagajul in doua  cu Bebe, am pornit in galop nebunesc spre batranele, lasand grupul somnoros  in urma pasilor mei. Si dai si dai cand prin jepi,  cand printre pietre, astfel am batut in  cel mai rapid mod traseul, iar la sosire spre stupoarea mea eram primul ajuns, deoarece telecabina lor avusese o mica intarziere din pricina unei revizii, teribil m-am  bucurat ca nu m-am lasat eu asteptat, ci ei. Apoi ceata s-a strans in jurul  Babelorpentru poze,  apoi  cu Sfinxul si evident cu Lord, un minunat saint bernard cu care faceai poza la minut in creierii muntilor .

Am lasat Babele sa-si vada de barfa lor, Sfinxul sa filozofeze cat o vrea si am apucat pe o cararuie, inalbita  de   petece de zapada,  ce ne-a purtat pana la Crucea de pe Caraiman. Fiind printre nori albi si pufosi  nu-mi puteam forma in minte imaginea traseului, asa ca m-am lasat dus de pasii mei  pana cand  crucea a rasarit in fata nostra, colosala priveliste ne-a oferit Caraimanul. Aici iar poze poze poze si apoi am scos brisca sa savuram o conserva la pachet, am asteptat sa treaca norul spre a ne largi perspectiva si ne-am intors la Babe.

Am luat harta am analizat nitzel oprotunitatile unui alt traseu si apoi  eu cu Bebe si o colega de'a ei am schimbat ruta de intoarcere si ne-am dus la Piatra Arsa prin Jepii Mari, iar de ai aici am recrutat pe Misa, catelusa botezatata de noi astfel in onoarea  lui  nea Mishu agramatul, ce ne-a dus  in siguranta pana la Padina. Aici  Mia a inceput sa se lupte cu niste oase gasite prin iarba, iar cand m-am intors cu si mai multe d'ake gurii  pt ea, n-a mai fost de gasit, mi-a parut rau ca nici nu si-a luat ramas bun prietenul nostru de drum. Seara asta am bagat somn de voie mai devreme caci eram tare obosit si ars de soare.

Ziua a patra era dedicata unui program mai lejer ce cuprindea doar o vizita in Pestera Ialomitei si un curs despre Masivul Bucegi. Pestera Iolamitei  pentru mult timp nu m-a surprins,tinand misterele ascunse de ochii nostrii, imi parea demitizata deoarece era luminata aproape complet si peste tot erau scari si lemne lasate aiurea, parca isi pierduse farmecul, dar tot frumoasa tot era. Am mers, am mers si la un moment dat scarile s-au terminat brusc, lumina nu mai razbea de unde pestera incepuse sa se ingusteze. Motiv de bucurie pentru mine si pt Emil asa ca ne-am aprins frontalele si am activat simtul nostru de exploratori si ne-am tarat cat am putut de mult pana unde nu s-a mai putut, parca ma strecuram spre comoara piratilor, era o portiune micuta neatinsa de mana omului prea mult, doar cativa pasi mai erau pe pamantul ud, semn ca nu era taram neprihanit, dar oferit  de pestera putinor cutezatori. Ne-am strecurat 'napoi pe unde am intrat si ne-am alaturat grupului pana la iesire si apoi iar la tabara de baza Padina.

La cabana ceva cam plictiseala, dar  cu o idee ce a facut toti banii am ras pana am facut burta. La ora 3 toata lumea era convocata in sala de mese pentru curs si toate fetele trebuiau sa treaca pe sub gura podului la iesirea din camera, asa ca m-am suit binisor in pod si d'acolo pandeam pe cei slab de ingeri si intindeam cate o mana spre a obtine cate un urlet infricosat, iar eu le ofeream rasul  meu colorat. Si asa rand pe rand mai toate fetele au cazut in plasa intinsa special pentru ele. Spre seara am anuntat pe toti ca urma sa plec inaintea lor acasa deorece mai trebuie sa si muncesc o zi doua pe saptamana.  Imi parea tare rau ca'i parasesc si le las lor toata distractia. dar nu aveam incotro, asa ca mi-am strans cortul sa nu il gasesc ud diminieata, am facut bagajul si in zori doar imi puneam bocancii in picioare si o luam la pas. Nu putea sa las lumea trista, asa ca am gasit cum sa ii inveselesc iar, umpland cabana de chiuieli si hohote de ras. Drept urmare am cules de pe iarba din fata cabanei  un mic brotacel si il  purtam in palme spre al prezenta fetelor ce-l intampinau cu un mult asteptat  tipat isteric :)) iar dupa ce sculasem toata cabana i-am redat libertatea brotacului si m-am bagat la somn caci in zori aveam planuri mari.

Cand s-a crapat de ziua am impachetat restul in rucsac si am plecat inima stransa spre Varful Omu, intr-o ascensiune solitara. Imi parea rau ca ii pot lua cu mine asa ca nici nu i-am mai trezit sa imi iau ramas bun  de la ei. Am iesit timptil din cabana, am tras aer in piept si am simtit in clipa aia ca va fi o zi frumoasa. Dupa 3 ore de la plecarea mea si dupa 4 tricouri ce le-am facut learca pe traseu am ajuns pe varf, de fapt nici n-a fi stiut ca sunt pe Om daca nu intrebam doi muntzomani din galati ce mi-au devenit apoi prieteni de drum.

Am facut  o poza, am mancat o conserva si am baut o cafea impreuna apoi ne-am luat rucsacii la spinare si am coborat pe traseul ce ducea la Babe. Si pe drum, surpriza. ghici cine-mi iese in cale, toti ai mei de la cabana urcau si ei la Om, parca trecuse o vesnicie de cand ii vazusem ultima oara, asa de tare ne bucuram de reintalnirea noastra si parca as fi urcat iar cu ei, dar timpul era scurt si aveam un tren de prins, asa ca le-am indicat drumul cel mai scurt  si i-am lasat prada privelistii ce ii astepta. De la Babe, am luat telecabina in Busteni si apoi  din gara am luat un accelerat ce m-a dus in lumea civilizata cu care nu-mi doream sa iau contact prea mult, dar m-am conformat si mi-a urmat drumul spre casa.

Bobocica Boop

Tricoul pt Bobocica e o isprava mai veche, numai ca imi doream alte poze in care sa apara si ea, dar micuta nici nu-si mai vede capul de atata scolire pentru BAC. Dar nu'i bai, ca scapa ea cu bine, chiar foarte bine si o sa mai pun si alte poze. Si daca nu o cunosti pe Bobocica, nu ai citit prea des blogul, pentru ca ei i-am mai facut un tricou cu cei doi pinguini ce se leganau. C'ya amigos si mult succes!!!

Tananaaa..!!! Mmazare Man!!!

Fighting crime, trying to save the world,
here he come just  in time the Mmazare Man !!!
In zilele acestea avem nevoie de acest omulet verde,
Doar Mmazare Man mai poate sa salveze ce mai  e de salvat,
nu il cautati va gaseste el ! :))
 Think Green Just like Mmazre Man!!!  

The day  is saved by Mmazare Man!!!!